Despre rescriere în proza recentă românească. Un articol de Oana Purice

Într-un studiu publicat în 2004, Didier Coste (profesor la Universitatea din Bordeaux) aminteşte de alte sensuri metaforice ale rescrierii, dezvoltate cu precădere în ultimele decade: „the rewriting of history, of genre or gender”. Presupunând existenţa unor forţe de interacţiune în interiorul câmpului literar şi a unui raport (deseori conflictual) de tipul centru-periferie, Christian Moraru identifică următoarea practică: „they [rescrierile, n.m.] usually take on the representation of race, gender, or class in the model story and alter it, or […] other it from marginal standpoints. Doar că, pe de o parte, rescrierea nu vine întotdeauna ca o revoltă împotriva operei-sursă (existând, dimpotrivă, motivaţia inversă, a unui elogiu adus precursorului), şi, pe de altă parte (de altfel şi cel mai important punct de incompatibilitate), în timp ce rescrierea este un proces intenţionat, existând o selecţie realizată în mod voit de scriitor, în funcţie de „his cultural positioning and agenda” (Moraru, 2001, xv), anxietatea influenţei „nu se supune dorinţei” (Bloom, 57), putând fi sau nu internalizată de scriitor. 1. Reprise and Representation in Postmodernism), Christian Moraru reia ideea istoricităţii postmodernismului, afirmând că „Postmodernism […] is anything but ahistorical, a culture without memory or dispassionate exercise in political apathy […]; the postmodernism fundamentally rests upon a complex engagement with the world, upon a relational pathos that renders postmodernist texts, tunes, and art objects deeply dialogic, as we used to say back in the Bakhtinian eighties” (9).