Aparițiaactriței profesioniste: elevele primelor școli românești de muzică și artă dramatică (VIII)

O parte din înalta societate, cea „înstrăinată sau străină de țară”, potrivit lui Teodor Burada, nu privea cu ochi buni progresele elevilor Conservatorului filarmonic-dramatic, drept care, „prin diferite manopere și intrigi, se începu a se insinua în spiritul părinților ce-și aveau copiii lor în Conservator că acei școlari nu învăța carte, ci au de gând să se facă actori, ceea ce în timpul acela era un ce degradator, având publicul pe atunci cel mai mare dispreț pentru cei ce îmbrățoșau cariera teatrală”1. Spre dezamăgirea tânărului Caragiali, o situație asemănătoare se contura și în Moldova, la Iași, unde el a ajuns, cum s-ar zice, la spartul târgului, atunci când Conservatorul filarmonic-dramatic se desființa. După o ședere de câteva luni, infructuoasă, în capitala Moldovei, nereușind să câștige aderenți mai de soi la visurile sale teatrale, Costache Caragiali s-a văzut nevoit să-și caute norocul în altă parte. Potrivit lui Ion Diacu-Xenofon, biograf al lui Costache Caragiali, „noii actori, toți diletanți, erau: d-nele Flora Macé, Pulheria și Smaranda (posibil Smaranda Dăscălescu, fostă elevă a Conservatorului, cea identificată cu Smaranda Merișescu, n.n.); d-nii Boian și Burghilion, funcționari la Comisia epitropicească; Homilceanu, învățător din Piatra-Neamț; Greceanu, Hristachi, Idieru și Pandeli”5. Pe lângă virtuozitatea lui Caragiali, (auto)distribuit în rolul lui Saul, o altă revelație a spectacolului a constituit-o apariția fraților Anica și Ioan Poni – două nume care nu apar în înșiruirea lui Diacu-Xenofon anterior citată.