Școala de la Brașov

Voi tenta și eu un răspuns la repezeală din dubla mea postură, de spectator (la-nceputul anilor ʼ90 ai secolului trecut) și de participant (de-atunci încoace) la ceea ce numim, la sugestia insistentă a lui Mircea Martin, Școala de la Brașov. Și o voi face începând tocmai cu, spre a folosi o formulă răsuflată, începutul, adică cu geneza Școlii, despre care am aflat din mărturiile celor care au pus-o la cale sau mai degrabă, cel puțin în primum movens-ul ei, au generat-o inițial, cel mai probabil nu tocmai perfect conștient și voluntar. Să spun aici că, mai în glumă, mai în serios, îndată după ce am pătruns în (pe-atunci doar) catedra (nu încă Facultatea de Litere) de limba și literatura română a Facultății de Științe a Universității Transilvania din Brașov, eu vorbeam din când în când, cu un cuvânt cu sensul politizat și vag ironic, de axa Târgu-Mureș-Brașov, sugerând că noi (cei de la Vatra: adică Al. E locul să menționez că această propoziție venea și pe fondul unei decepții a Profesorului față de instituția universitară clujeană, la ale cărei câteva manifestări am fost martor parțial implicat: mi-amintesc bine, profesorul Mircea Zaciu era nemulțumit, pe de-o parte, că instituția la care lucrase, o prețuise și iubise enorm nu-i dăduse, după căderea comunismului, un rol la nivelul la care se așteptase și că, pe de altă parte, aceasta nu se folosise cum trebuia de resursele mai tinere de calitate, de anumiți oameni, cum păream în ochii săi Al. Numele de Școală de la Brașov dat fenomenului literar și academic din acest oraș este invenția, ba nu – fiindcă el nu produce nimic pur convențional în acest domeniu și face totul în numele principiului suprem al adecvării – ci, ca-ntotdeuna, creația sa atent cumpănită, constând în actul de numire potrivită care face din el un fel de nomothet.