Aventuridin copilăria lui Făniță și alte aventuri

Tare bine mă-nțelegeam eu cu Garincea, povesteam, ne jucam… după-masa, mă ducea buna la el, el stătea cu buni lui și nici el nu prea știa pe unde-s mami și cu tati lui, da… uai, mama-mia, avea o grămadă mare-mare de jucării, mai multe și mai faine ca la grădi, roboței, mașinuțe, avioane multe-multe și faine-faine zici că erau adevărate, numa că erau de jucărie. Mă, nu cred că-i așa bine să fii mare, toată ziua cu năcazuri, cu gânduri, supărat… nu știu dacă vreau, nu-i chiar așa bine… da el, nu că-i fain, că ai bani, că ai lucruri adevărate, nu de jucărie, că poți să mergi cu mașina pe stradă și să stai la volan și că el, oricum, vrea să se facă fotbalist și ca să se facă fotbalist trebe să se facă și mare, altfel nu se poate. Avea o hibă la unul dintre picioare, totul era ok până la gleznă, numai că de acolo, în loc să continue normal ca la toți copiii și la toți oamenii, piciorul lui se-ndoia ca o cârjă, nici măcar nu călca cu talpa ca toți oamenii, ci cumva într-o parte, la el talpa venea perpendicular pe pământ. Și-i ziceam, mă, Garincea, îi cam greu cu picioru ăsta… Da el zicea că nu-i așa mare bai, că este operație, că la oraș sunt spitale mari cu doctori care o să-i taie piciorul și o să i-l pună înapoi la loc cum trebe, drept, nu cum îi acuma… și-ncepeam să povestim că ce fain o să fie după operație și cum o să fie fotbalist mare și io o să merg cu tati meu și cu tati lui la meci și o să strigăm…