O incursiune în substratul etiologic al didactogeniei. Stilul educaţional respingător

Prin felul în care se prezintă, stilul educaţional respingător aduce prejudicii incontestabile procesului de predare-învăţare, puternic afectând întreaga construcţie a acestui proces, dar mai ales segmentul care acoperă relaţia dintre cadrul didactic şi elevi. Având capacitatea de a se impune în mod diferit - ca ceva ce aminteşte de o linie comportamentală autoritară sau nomotetică, distantă sau impulsivă, ultra reactivă sau strictă, oscilantă sau detaşată -, stilul educaţional avut în vedere se caracterizează prin aceea că vine în contrasens cu drepturile şi îndatoririle pe care le incumbă profesiunea de cadru didactic. În prezenţa lui, mediul şcolar se surpă, încetând să mai înfăţişeze o „ambianţă potrivită în care se pot crea conexiuni esenţiale pentru dezvoltarea multilaterală şi armonioasă a elevului" sau un „spaţiu în care competenţa profesională a cadrului didactic intră într-o relaţie de complementaritate cu particularităţile de dezvoltare ale elevului". Mai mult, prin energiile conflictuale pe care le degajă, el contribuie, în mod evident, la instaurarea didactogeniei. Or, după cum s-a menţionat nu o singură dată, în varii surse de specialitate, în cazul în care stilul educaţional nu rezonează cu drepturile şi îndatoririle pe care le incumbă profesiunea de pedagog, didactogeniei îi este predeterminat, pur şi simplu, să devină o realitate, o stare de fapt care trebuie asociată cu marile greşeli din zona procesului de predare-învăţare sau, altfel spus, cu marile abateri de la ceea ce semnifică deontologia profesională a cadrului didactic.