Clauza de rezervă a dreptului de proprietate în procedura insolvenţei. Despre opozabilitatea „inopozabilă" sau în căutarea oximoronului juridic perfect

Clauza de rezervă a dreptului de proprietate până la plata integrală a preţului (Pactum reservati domini donec praetium solvitur) în cadrul contractului de vânzarecumpărare civilă, iar mai apoi şi comercială, a cunoscut o evoluţie vertiginoasă în secolele XIX şi XX: nefiind reglementată expres în codul civil sau comercial, o paletă largă de soluţii a fost degajată de-a lungul timpului - de la contestarea valabilităţii acestei clauze de către jurisprudenţă şi doctrină, până la recunoaşterea legislativă a vânzărilor cu clauză de rezervă a dreptului de proprietate. Această construcţie moştenită încă de la romani a provocat de-a lungul timpului şi continuă să menţină active o serie de probleme juridice complicate. Despre unele dintre ele s-a scris mult, altele au rămas în penumbră. Chiar şi după recunoaşterea valabilităţii acesteia, probleme importante legate de natura juridică a acesteia nu au întârziat să apară. Condiţie suspensivă? Termen? Condiţie rezolutorie? Obligaţie scriptae in rem? Răspunsul la aceste întrebări este dificil şi la ora actuală. O altă serie de probleme juridice importante vizau efectele acestei clauze, în special în ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de masa credală. Este, în principiu, un loc comun faptul că utilitatea acestei clauze iese în evidenţă tocmai în caz de insolvabilitate a cumpărătorului. Dacă cumpărătorul este solvabil, acesta poate fi executat silit de către vânzător, utilitatea clauzei căzând în plan secund. Chiar dacă la ora actuală multe dintre problemele legate de această clauză au fost soluţionate - noul cod civil o reglementează în mod expres, legea insolvenţei de asemenea conţine dispoziţii legale exprese cu privire la aceasta - totuşi, alte probleme, la fel de grave dacă nu mai grave decât cele rezolvate nu au întârziat să apară. Despre aceste probleme urmează să discutăm în cele ce urmează.