Iconografia vrăjitoriei În arta religioasă românească. Eseu de antropologie vizuală

Iconografia vrăjitoriei în spaţiul cultural românesc trebuie interpretată în raporturile pe care imaginea vrăjitoarei/a vrăjitorului le întreţine cu alte figuri sau cu alte scene, în sistemul semantic complex al reprezentărilor vizuale ale Judecăţii de Apoi. în raport direct sau indirect cu aceasta, o altă temă a discursului eschatologie a avut reverberaţii în iconografie: cea a vămilor văzduhului. În cea de-a doua secvenţă, Zugravii români şi viziunea lor despre lume, încearcând să analizeze în detaliu sursele textuale posibile ale reprezentărilor vizuale legate de vrăjitorie în cultura română veche, autorii s-au străduit să circumscrie modul în care s-a constituit şi dezvoltat in actu imaginarul zugravilor de biserici, cu trimitere la câteva reprezentări vizuale dintre cele mai caracteristice, comparându-le cu fenomene iconografice din alte arii culturale. În jocul complex al practicilor artistice, coordonatorii prezentului volum realizează că nu este suficient a investiga doar diada autor(i) - operă, ci trebuie să includă în analiza de semnificaţii iconografice mai întâi comanditarul/ctitorul, apoi şi publicul destinatar, pentru a întregi perspectiva asupra comunicării artistice şi asupra modului în care se elaborează şi se transmit semnificaţii. Credinţele despre vrăjitorie s-au păstrat mai bine şi mai structurat în zonele de munte, cu aşezări izolate şi mici, populaţie redusă, dificultăţi ale vieţii mai mari, decât în zonele de câmpie, deschise, populate şi supuse unor influenţe diverse, venite cu precădere dinspre zona citadină.